Basmele lui Vladimir Colin

Când eram copilă, una dintre cărţile de care m-am minunat cel mai mult şi mai mult a fost una de basme, scrisă de Vladimir Colin... Îmi reamintesc senzaţia de nefiresc şi de ciudat, de neobişnuit şi de - cumva - exotic pe care am avut-o în urma lecturii; am lăsat-o să cadă din mână, puţin intrigată, admirându-i coperta. Am uitat apoi de ea, prinsă de tumultul vieţii mele ce are foarte puţin a face cu fanteziile.

Însă acum câtva timp am regăsit-o într-o bibliotecă străină şi mi-a apărut deodată ca un prieten vechi şi drag, iar uitatele senzaţii au reînviat... I-am recunoscut pe Bob-de -Grâu, pe Mladen, fiul ursului, pe Slava, fiica pământului, pe Iani palicarul, pe Cioplitorul din cetatea cea albă, pe Sânger vânătorul şi pe ceilalţi. Mi-am reamintit Povestea cântecului, despre Puterea dragostei, cum a fost când cu Deşteptăciunea proştilor şi cu minunăţia Cerbului de sticlă... Răscolind pe net, am găsit şi pentru voi una cu totul şi cu totul frumoasă - Povestea fericirii.

Dintre toate, însă, cea mai aproape sufletului meu a fost Fata de Fum. N-am reuşit să o găsesc aici, să v-o dăruiesc ascunsă-ntr-un link, dar dacă vă întâlniţi cu ea, poposiţi un strop de vreme şi-ntrebaţi-o, ca din partea mea:

"Ce mai faci tu, fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ, cu plete fumurii şi ochi cenuşii?"

Dom' Preşedinte (săru'mâna!) dacă ne daţi şi nouă măcar un sfert din banii de la serviciile secrete, promitem să facem frumos, să moară bibi dacă nu!

Era cât pe ce să le pun "no comment" pe astea, dar nu mă lasă sufletul! Aşa că... să-l ajutăm împreună pe domnul Băsescu:

- să-şi amintească cine a fost preşedintele României în ultimii 5 din ăştia 20 de ani de care vorbeşte.


(înregistrare preluată de pe videonews.ro)


- să rostească, pe silabe: SUB-FI-NAN-ŢA-RE! (de vreo sută de ori, ca un elev pedepsit)


(înregistrare preluată de pe videonews.ro)

.........................

Deşi tot mi se pare că m-am obişnuit cu inepţiile Domniei Sale... da' tare-s naivă de nu reuşesc deloc-deloc să-mi închipui cum poate preşedintele unei ţări să descalifice în felul acesta două dintre categoriile fundamentale pe baza cărora funcţionează o societate. Mama ei de societate care e ea!

Ce face dl Berceanu în 2010

Începând de astăzi, pentru că am găsit Videonews, îi inaugurez rubrică lui Badea. Selectez idei pe care le aprob, sau pe care - chiar dacă nu le aprob - le zice bine (părerea mea, blogu' meu) şi le postez aici. Să fie.

Fără s-o mai lungim, iată ce face dl Berceanu în 2010.



(înregistrare din 28 martie 2010, preluată de pe videonews.ro)

Despre profesori

Larisa este prietena mea. Este o femeie deosebită, un profesor dăruit (care are o relaţie cu totul şi cu totul specială cu elevii) şi un om care a crescut frumos. Şi mai este şi foarte curajoasă. Pentru că sunt - astăzi mai mult ca oricând - vremuri grele pentru cadrele didactice, iar ea a ales să spună asta cu voce tare. Nu ca să facă milă cuiva, nu ca să cerşească, ci pentru că asta este situaţia. Iar oamenii care aruncă pietrele ar trebui să o ştie.

O găsiţi pe Larisa în emisiunea (Ora de foc la Realitatea, 22 martie 2010) de mai jos, până pe la minutul 17, apoi după 48. Aş fi spus şi eu aceleaşi lucruri, şi mi-ar plăcea să cred că aş fi avut (dacă ar fi fost cazul) o atitudine asemănătoare... dar sunt aproape sigură că aş fi fost mai agresivă şi mai puţin civilizată.

Chapeau, Larisa!

Mulţumesc lui Cristi D. pentru recuperarea filmării, găsiţi aici link-ul direct spre Realitatea. Iar pe site-ul dlui Antonescu am găsit, spre surprinderea mea şi a Larisei, transcriptul întregii emisiuni, aşa că vi-l pun la dispoziţie.

P.S. Aş vrea să le explic tuturor că atâta timp cât oameni ca Larisa rămân în sistem, lucrurile mai pot fi salvate... Dacă însă mizăm totul pe bunul lor simţ, pe faptul că îşi vor face mereu datoria şi vor pune întotdeauna binele copiilor înaintea propriului bine... mi-e teamă că suntem într-o profundă eroare. Ştiu că sunt în învăţământ şi mulţi oameni care nu ştiu să fie dascăli. Din păcate, însă, dacă lucrurile vor merge tot aşa, doar cu aceştia veţi mai rămâne.

Dispreţ

Atacarea (sau judecarea) unei bresle în totalitatea ei e una dintre cele mai mari tâmpenii de care sunt capabile micile minţi.

Respectul faţă de profesori

Respectul societăţii faţă de profesori se măsoară după respectul pe care îl au copiii faţă de aceştia.

... chiar şi atunci când este vorba despre cei pe care afirmă că îi apreciază...

Românii din "Ţinutul Secuiesc" sunt ai mei

Astăzi deschid un nou tag pe blogul meu. Se cheamă contra-curentului şi se naşte dintr-o trăsătură (încăpăţânată!) pe care încerc să o cultiv în mine, de când mă ştiu eu pe lumea asta. Aceea de a avea curajul propriilor opinii, de a le afirma cu putere. Mai ales atunci când lumea nu vrea să le asculte.

Şi primul subiect pe care îl aduc în atenţia cititorilor mei este, aşa cum reiese din titlu, problema "Ţinutului Secuiesc". Nu mă dau vreo savantă şi nici nu pretind că ştiu totul despre asta, dar am fost de câteva ori dincolo de munţi şi nu mi-a plăcut niciodată cum sunt tratată când vorbesc româneşte (de parcă aş da din gură ca peştele, pe muţeşte). Mai mult decât atât, după ştiinţa mea, românii de acolo au opinii legate de evenimentele care se petrec, iar opiniile lor nu coincid cu cele de ni se pare nouă că le au, motiv pentru care acestea trebuie să ajungă până la urechile noastre. Pentru că uneori mi se pare că noi (grup etnic, zic) nu avem o atitudine potrivită pentru ceea ce se întâmplă acolo. Că degeaba credem noi "la capitală" că se inflamează unii degeaba, dacă oamenii care locuiesc acolo încearcă să ne tot explice.

Departe de mine gândul la vreo instigare! Sunt dintre cele mai paşnice persoane din lume şi chiar cea mai puţin doritoare de violenţă. N-am nimic cu vreun om de altă etnie, tot ce am de războit e cu mine şi cu ai mei. Cunosc personal un singur ungur, care îmi este rudă prin alianţă, iar relaţia este una bună. N-am nimic de împărţit cu nimeni, dar cred că "Ţinutul Secuiesc" e o problemă care mă priveşte. Direct. Personal. Indiscutabil. Cu atât mai mult cu cât - mi se pare că prea des - Bucureştiul tace. Din varii motive, pe care sunt convinsă că le justifică bine, dar pe mine mă irită grozav cât de vocali suntem când o mulţime de fleacuri ne ating ("pă noi, dăcât pă noi!") şi cât de nonşalant dăm din umeri când lucruri importante se petrec altundeva (atâta că-i o ţâră cam departe...), deşi au de-a face cu românismul. Cel mult înjurăm ca să ne simtem bine şi să demonstăm, o dată în plus, cum le ştim noi pe toate!

Motivul pentru care scriu acum despre asta e simplu. Astăzi am descoperit (am şi cont pe Facebook, mai nou) un loc ce se cheamă Pagina minorităţii româneşti din Ţinutul Secuiesc! Ideea mi se pare excelentă şi v-aş invita să-mi spuneţi ce credeţi... Dacă nu v-aş cunoaşte tăcerile :)

Oricum ar fi, toate bune vă doresc!

În rest, vânt din pupa! Contra "corentului", fireşte! :)

UPDATE 23 martie 2010, ora 19.50

Aş vrea să vă atrag atenţia că mesajele agresive, ireverenţioase ori înjurioase (în orice fel şi faţă de oricine!) vor fi eliminate. Violenţa de limbaj şi deplasările de accent spre vreo formă sau alta de xenofobie îmi repugnă, complet şi definitiv.

"Piraţii din Caraibe" cu Maxim şi Yulia

Observ că la Antena 1 se desfăşoară cu mare fast şi impresii un concurs care se cheamă Dance Masters 2010. Şi pentru că, pur şi simplu din coincidenţă, aseară la Mi am văzut asta, pentru că mă enervează pretenţiile "divelor" de pe la noi sau de-aiurea, dar şi pentru că (da!) sunt rea :)

vă arăt şi vouă:

Cei doi sunt Yulia Zagoryuchenko şi Maxim Kozhevnikov.

Despre ananas

Eu şi cu bucătăria suntem... nu, nu, "paralele" nu e suficient. Mai curând necoplanare! Dacă ştiţi un strop de geometrie în spaţiu, înţelegeţi termenul. Dacă nu ştiţi, gândiţi-vă la legătura dintre o umbreluţă de păpădie şi inelele lui Saturn! Aia e! Dar... miracole se petrec. Acu'... să nu vă-nchipuiţi cine ştie ce :))

Pentru prima dată, am tăiat cu mânuţele mele un ananas. Urât şi noduros. Îmi spusese Gina că este grozav-grozav-grozav de gustos, mult mai bun decât cel din cutiile de compot - care oricum îmi place de mor. Aşa că, sub impulsul unui moment, mi-am cumpărat unul... Şi m-am tot învârtit în jurul lui câteva zile, gândindu-mă că n-are cum să fie atât de simplu de tăiat. Deşi Gina spusese că da.

Într-un final, teamă fiindu-mi să nu cumva să se strice, mi-am luat inima-n dinţi (ce-mi mai place vorba asta, şi ce drag mi-i de mine când acţionez precum zice!), am căutat pe net şi totul s-a rezolvat ca prin minune!

Am mai citit pe ici, pe colo, că e bine să-l laşi la frigider aproximativ jumătate de oră înainte de a-l tăia.

Enjoy!

Maşinetă cu flori

Conform unei teorii la care am fost nevoită să mă gândesc astăzi într-un mod foarte serios, Bumblebee atrage flori de primăvară!

Acum câţiva ani o găseam împodobită cu crenguţe înflorite în curtea şcolii... unul dintre băieţi a fotografiat-o chiar după ispravă; aveţi poza... da, ştiu, şi eu m-am întrebat dacă nu s-or fi gândit la... urări de bine :))

Acum vreun an, în loc de flori am găsit-o plină de brânză topită :)), iar apoi, pentru a compensa, câteva fete drăguţe de la o a XII-a mi-au scris un bileţel în care îmi mulţumeau pentru tot, apoi mărturiseau - folosind tot soiul de emoticoane - că n-au bani pentru spălătorie, aşa că hârtia li s-a părut o idee mai bună decât brânza topită =))...

S-a întâmplat să găsesc floricele pe ea în faţa blocului, iar una dintre fetiţele de la mine de la clasă a recunoscut că trecuse pe-acolo :)

Însă de fiecare dată ştiam că "autorii" erau elevi de-ai mei... În seara asta, însă, am găsit pe maşinetă zambile. După ce o lăsasem parcată câteva ore pe o străduţă de la Universitate, unde am avut cursuri. Îmi închipui că a fost o întâmplare, dar lucrul mi-a adus aminte de primăvară.

Aş spune că, ÎN SFÂRŞIT, a venit!

:)