Gata.

Ştiţi programul acela care n-ar trebui să-ţi dea voie să postezi atunci când nu eşti în deplinătatea facultăţilor? Unde e? Cineva ar trebui să-l activeze pe calculatorul meu. Şi un miracol ar trebui să oprească acest post din a fi postat. Dacă-l citiţi, înseamnă că nu merge programul acela. Ori nu-l am instalat.

Bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult până acum - am iubit mai mulţi, pentru că eu nu sunt lebădă! deşi cred că sunt, dar mi-am ratat menirea... -, bărbatul, vă zic,  pe care l-am iubit cel mai mult până acum, pentru care aş fi trecut prin orice, aş fi făcut (aproape) orice - zic "aproape" pentru că eu sunt destul de cerebrală şi de raţională, deşi oamenii spun că nu e adevărat - bărbatul acesta, zic, m-a sunat azi să-mi povestească - în plină depresie (pe care i-o deplâng) - cum a iubit (şi încă iubeşte) o Femeie. Cam aşa cum l-am iubit eu pe el. Ca Bărbat. Odată, demult, în vremi de mult apuse. Eu. - Că el o iubeşte şi acum şi e în plină criză existenţială. Vă spun sincer că o iubeşte mult. Şi s-au despărţit. Şi iadul s-a mutat pe pământ pentru el. Şi - nu ştiu din ce motive - m-a sunat pe mine. Să-mi povestească. Şi eu l-am ascultat. Pentru că am veleităţi de maică tereză. L-am sfătuit cum am putut mai bine. L-am şi rănit cu ironii, presupun - deşi m-a rugat să nu-l judec, dar n-am putut, pentru că l-am iubit aşa cum îmi povestea el că a iubit pe altcineva. I-am spus că totul trece, că oamenii găsesc resurse să se facă bine. I-am fost confident. Un pic. Şi trebuie să-i mulţumesc aici - e blogul meu, doar, nu? Pentru că m-am vindecat. Sunt bine. Şi s-a terminat. Nu mai sunt infirmiera lui. Şi a nimănui. S-a terminat. "A plague o' both our[!] houses!" Din acest moment e pe "ignore mode". Îmi pare rău, dar nu mai sunt disponibilă - thank God for small favors.

Acum sunt liberă.
De tot.
Goodbye.