"În această versiune [traductio care îl înlocuieşte pe translatio începând cu Leonardo Bruni De interpretatione recta, cca. 1420] , proprie modernităţii, traducerea e înţeleasă ca deplasare simbolică; ea conştientizează pluralitatea cunoaşterii, prin aceea că o situează de ambele părţi ale frontierei lingvistice, care separă naţiunile între ele şi indivizii între ei. Declanşând un mecanism interpretativ care compară şi evaluează modul de a spune aceleaşi lucruri prin alte cuvinte, traducerea îşi propune, în fond, să integreze diferenţele în contextul cultural propriu, făcându-le inteligibile şi fecunde." (p.216)"Traducerea nu este, în primul rând, o chestiune tehnică, ci una de mentalitate şi de angajament existenţial. În cazurile semnificative, când e vorba de opere religioase, filozofice sau literare, ea constituie, cum pe drept cuvânt a subliniat Martin Buber, o activitate creativă, o participare la o experienţă intelectuală, de care ne apropiem nu ca s-o apropriem, ci ca s-o înţelegem deplin şi să ne bucurăm de ecloziunea ei. Traducătorul veritabil este un meseriaş, un profesionist competent, dar şi un suflet sensibil, un om al dialogului şi al deschiderii. El e legat de editor printr-un contract, iar de autor prin empatie şi bună-credinţă." (p.218)"În opinia mea, postularea intraductibilităţii este o erezie logistică, ai cărei aderenţi împărtăşesc principiul 'totul sau nimic'. Lumea noastră e însă prea complexă şi prea învălmăşită ca să poată fi guvernată de un principiu atât de radical. Recunosc din capul locului îndreptăţirea celor care afirmă că nu pot fi produse traduceri perfecte. Totuşi, neputinţa de a atinge absolutul n-a descurajat şi nici nu va descuraja vreodată efortul de a-l căuta. Realitatea ne arată că noţiunile directoare: adevăr, bine, înţelegere etc. constituie 'tipuri ideale', în sensul lui Max Weber, care ne servesc drept referinţe într-o practică silită să se învârtească doar printre simulacre, aproximaţii şi hibrizi." (p.221)"Cazul tipic al unor dificultăţi ce par insurmontabile, punând în discuţie însăşi posibilitatea traducerii, e reprezentat de poezie. [Roman] Jakobson arăta că principala piedică o reprezintă paronomasia, altfel spus, similitudinea fonică simţită ca similitudine semantică. Totuşi, joncţiunea dintre sonoritate şi sens îmi pare o problemă mai degrabă tehnică în raport cu adevărata dificultate, aceea a deconstruirii de către poet a limbii comune pentru a-i folosi reziduurile într-o construcţie proprie, autotelică, inclasabilă, trimiţând totuşi la mari simboluri universalizabile. Drept urmare, textul se răsuceşte în sine, exprimarea devenind idiosincratică, părând un fel de jonglerie impenitentă cu cuvintele şi sintaxa. De fapt, tocmai jocul acesta în preajma enigmei unui sens incomunicabil, dar încărcat de promisiuni mirifice, unde tot timpul ceva se dezvăluie şi în acelaşi timp se ascunde, constituie miza anevoioasă a traducerii, şi nu doar în altă limbă, ci, înainte de toate, în propria limbă a poetului." (pp.221-222)"Este totuşi probabil că o versiune interliniară desăvârşită, capabilă să transceandă în aşa măsură barierele lingvistice, încât să facă textul-sursă nu doar compatibil, ci coincident cu textul-ţintă, transferându-i celui din urmă întreaga putere de semnificare şi seducţie a celui dintâi, e sortită să rămână un dezirat utopic." (p.223)"Încât, rămânând la cadrul discutat, voi încheia spunând că majoritatea traducerilor creditabile par a urma azi calea de mijloc: nici literalism, nici transpunere arbitrară. Fidelitatea faţă de litera şi spiritul textului [s.n.] - principiu admis de mai toată lumea - e aplicată în funcţie de natura operei: de pildă, pentru clasicii francezi ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea e utilizată o limbă cu plasticităţi moderate, fără neologisme, concentrată, de mare claritate expresivă; pentru autorii americani contemporani - o limbă vie, agresivă, colorată, cu elemente de oralitate şi forme argotice. [...] Procedura plauzibilă de a examina calitatea unei traduceri rămâne comparaţia cu originalul, întrucât criteriul 'fidelităţii' (incluzând semnificaţia şi expresia) oferă şansa unei aprecieri echilibrate." (p.225)
Sunday, January 31, 2010
Despre traducere
Saturday, January 30, 2010
Bobby McFerrin pentru profani
Sâmbăta asta, la capătul unei zile chinuitoare de lucru pentru mine, m-am bucurat din plin de un cadou nesperat primit din partea unui grup de oameni, denumiţi generic @InConcert,care se străduiesc frumos să ne ţină la curent cu noutăţile din lumea spectacolelor. Au şi site, iar de aici am aflat eu, într-o bună zi, că am câştigat un concurs care punea la bătaie invitaţii la spectacolul lui Bobby McFerrin. Bucurie mare, veselie multă, mulţumiri multiple!
Friday, January 29, 2010
Examen
Tuesday, January 26, 2010
Dor de Caragiale... Mofturi
Friday, January 22, 2010
Realitate vs imaginaţie
Sunday, January 17, 2010
Bedros Horasangian "Bugetul lui Emil Boc"
Friday, January 15, 2010
Eminescu inedit
Pentru cei care nu mă cunosc, sunt profesor de română. Un profesor pasionat de română, pentru care una dintre puţinele certitudini ale zilelor trecătoare este dragostea de a intra în fiecare zi într-o sală de curs. Oricât ar fi de obositor şi oricât de tare m-ar supăra copiii uneori - şi mă supără de n-aţi putea să credeţi, câteodată :))
Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se şedea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul şi mai bine, umbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost şi beţiv. Tată-său fusese porcar la sat şi, fiindcă băietul lui era leneş, rău, şi târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema şi Ermolachie Chisăliţă. Evangheliile le ştia pe de rost, unde nu ştia ce să zică, zicea Doamne miluieşte! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău şi oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceţi, mă, nu vedeţi că părintele cântă greceşte?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i şedea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi şi popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".
Cu totului deosebit în felul său, om cu duh şi cu multă cunoştinţă de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică aşa cum nu se cuvine nici în crâşmă, afară de aceea el zicea că popa nu ştie carte. Şi popa, aceeaşi vorbă despre el ― şi amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ţi pe genunchi o pălărie şi vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvăţat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des [c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greşea la glasuri.
― Buchilat! striga popa din altar.
― Aud, părinte.
― Prochimen glas al şaptelea, f[...]-ţi c[...] mă-tii!
― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!
― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească linişte.
Iară postul onorific de palamar îl ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Băiet cu multă ambiţie, fecior de popă, cam prostuţ, nu-i vorbă, da-ţi ştia Crezul pe de rost de, de, de... nu altceva. Altfel trăgea clopotele tot într-o dungă, de gândeai că arde satu, or[i] că s-o aprins pădurea, şi căpătase şi bătaie de la oameni pentru scandalul ce-l făcea... s-ar fi şi lăsat bucuros de palamarie, da' de colaci nu. În taină o putem comunica că-i plăcea şi coliva; să-l fi văzut pe mândrul Nicodim umblând pe la prohoade şi pe la pomene cu Basaltirea or[i] cu Vanghelia (aşa-i zicea el) după părinte şi luând acel aer de seriozitate şi mândrie care-i şedea atât de bine, mai ales când era cu ciubote lungi. Era un spectacol de invidiat.
Dar ceea ce făcea ca părintele să fie idolul pădurarului, moş Iftimie Fedeleş, era glasul său, ca şi care nu se mai pomeneşte ― de ferească Dumnezeu. Asta era şi ideea văcarului din sat şi aceşti doi oameni găsise într-adevăr un punct în care cugetările [lor], de altmintrelea eterogene, să fie aceleaşi.
― Hiu, mă, da groaznic mai urlă popa nostru, îl aud tocma-n pădure.
― Ie, răspundea cu sânge rece văcarul.
La o utrenie i s-a şi-ntâmplat popii o şotie cu glasul lui cel groaznic, ca şi care nu i s-a mai întâmplat altui popă pe lume. El era-n altar. Lumânări subţiri şi încovrigate de ceară galbenă ardeau cu mucuri mari lângă icoane şi ceara curgea topită pe podele. Buchilat, fornăit, încurca-ntr-o carte, [cu] ochelari pe nas, nebăgând de samă că i s-aprinsese o mânecă de la anteriu. Puţea a ars, dar el gândea că miroase a tămâie. Nicodim, cu lăcata de la biserică-n mână, adormise într-o strană şi cânta prin somn Doamne miluieşte! Când tresărea pe trezite, începea mai tare, când adormea zicea tot mai încet. În fund, lângă pridvor, erau mai mulţi oameni din curtea boierească care vorbeau încet între ei mai una, mai alta.
Popa mormăia încet în altar fără să se uite măcar pe carte. Cine avea să priceapă[?]. Deodată-ncepu mai tare:
― Gaga gagaga?
― Beh! s-auzi pe fereasta bisericii.
― Iacă dracul, mă! zic oamenii-n fundul bisericei ş-o tulesc la fugă. Nicodim, cum deschide ochii, miroase putoarea din anteriul lui Buchilat, gândeşte că s-a aprins biserica, urlă groaznic şi fuge.
Buchilat dă peste sfeşnic, îl răstoarnă... Întuneric. ― Beh! pe fereastă, Nicodim urlă, Buchilat simte cum îl frige cineva de mână ş-o rupe de fugă.
Popa-şi ia prin întuneric cojo[c]ul şi-l încalţă de spaimă. N-are vreme să bage de samă, ia poalele cojocului în cap şi năvăleşt[e] spre uşă. ― În fereastă: Beh!
Când dă să iasă pe uşă, Nicodim zice:
― Uite-l mă, uite-l, repede uşa-napoi ş-o închide cu lăcata.
― În fereastă: Beh!
Popa scutura de uşă, oamenii ţineau vârtos, ca să nu lese pe dracul să fugă...
― Vezi, mă! Trăsni-l-ar crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript mâneca, zice cu spaimă Buchilat.
― D-apoi cum puţea în biserică, zice Nicodim, gândeai c-o dat cineva foc [la] biserică.
― Necuratul! Putoarea iadului!
― Chiu! popa-n biserică.
― Ţineţi, mă, nu lăsaţi uşa.
În fereasta bisericii: Beh!
― Pintilie! mergi de trage clopotul, eu alerg la crâşmă să chem oameni!
― Aduceţi păcură, mă, să dăm foc bisericii.
― Chiu! popa-n biserică.
O, muză! învaţă-mă să cânt tragicul acestei scene, vedeţi-l pe micul Buchilat sărind să ajungă funia de la clopot şi trăgându-l tot în sărituri, vedeţi pe boarul alarmând satul şi trezindu-l cu toaca, ca la mănăstire. Popa urla în biserică de cădea tencuiala de pe pereţi.
Şi cine, o, muză, numeşte numele acele ilustre a acelora care, pentru ca să deie foc bisericii, se adunase în ţintirim [?] Înainte merge cu o prăjină lungă viteazul Mitruţă Buruiană. Lui îi urmează, cu parii, straşnicii şi înţelepţii Ftoma lui Culbeci şi mărinimosul Toader Zurgalău. Şi pe cine mai zăreşte ochiul meu în strălucitele şiruri? Oare nu-i acela teribilul Dămian Cuşmălungă? Şi oare cine te întrece în fapte strălucite pre tine, de berbeci adunătorule Curcă? Şi v-am văzut şi pe voi pe calea măririi, pre tine, între toţi isteţii mai cu cap Văsălie Cotcodac, şi pe tine, Neagule a lui Şolomon.
Iară asemenea unui chip nepieritor prin chipuri omeneşti şi trecătoare, asemenea unui cârnaţiu făcut cu gingăşie între cartaboşii cei mari, străluceşte un tânăr viteaz în întunecata mulţime. Tânăr plin de speranţă, el salută cu entuziasm pericolul şi fericita* victorie. El a numărat abia douăsprezece roze şi în conformitate neglijeul său îi stă foarte frumos. Ciubotele lungi şi largi ale tătâne-său îi dădeau un aspect eroic şi plin de demnitate, cojocul spânzura până-n pământ şi căciula semăna c-un stog de fân pe un cap de curcan. Dar oare la ce să trădăm dulcele său nume? Cine nu-l ghiceşte ― oare istoria nu-l va însemna pe paginile sale, dacă n-a avea altă treabă de făcut?... Aşadar pourquoi?
― A! Zi! tu, zavistnicule, ai tras clopotul ca să vie oamenii să mă bată! Ei, stai, mări, las' că ţi-oi da eu. Poc! Şi zi, eu îs dracu, ai?!... Dă-i!... Ei las' că ţi-oi da eu ţie pe dracu. Poc!
Bietul Buchilat înţepeneşte sub loviturile popii, s-ar fi făcut covrig, da' n-avea de unde, prea era scurt, numa' scădea* ca un dop de plută. Popa l-ar fi rupt bucăţi dac-ar fi avut ce rupe, dar aşa... unde lovea i se părea că nu dă-n nimica, aşa de ne'nsemnat era sărmanul dascăl.
Am mai putea scrie un capitol [cu] subtitlul: Cum părintele Ermolachie a crezut a face îndestul onorii *, spre a releva fel şi formă în care acest venerabil om a-ncercat a bate tot satul pentru necinstea făcută, fără ca satul s-o simtă. Mai întâi gândea să citească molitve şi să cheme urgia dumnezeiască asupra satului. Dar i-a venit în minte de devreme că Domnul ar prefera să-şi caute de treabă decât să-l asculte pe părintele. Despre neeficacitatea duioşiilor sale religioase era convins. Apoi chiar să se fi pus părintele Ermolachie pe aceea ca să citească blestemele sf. Vasile, oare-ar fi putut [?]. El nu ştia s-o citească. [...]
Wednesday, January 6, 2010
Blestemul elen
Monday, January 4, 2010
All the President's Men
Cât despre titlul filmului, am citit în "Portretul lui M" al lui Matei Călinescu şi explicaţia, care mi se pare foarte interesantă. Este vorba despre o trimitere la o ghicitoare (nursery rhyme) celebră - "Humpty Dumpty" (oul): "All the king's horses / and all the king's men / couldn't put Humpty Dumpty back together again."
"De exemplu, derivând din Humpty Dumpty, titlul unei faimoase la vremea ei cărţi despre Nixon, All the President's Men, aluzie transparentă la „All the king's horses/And all the king's men", sugerând că, în urma scandalului Watergate, Nixon n-ar mai fi putut fi „put back together again".
Dincolo de tot ceea ce detest la cultura şi civilizaţia americană, trebuie să recunosc fascinaţia mea pentru un stat în care există, deopotrivă, corupţia până la cel mai înalt nivel, dar şi ziarişti ca "Woodstein" (cum îi striga Bradlee pe cei doi ziarişti), care sunt capabili să urmărescă "articolul vieţii lor" până în pânzele albe. Nu mă pricep la jurnalism, dar dacă ar fi după cât mă duce pe mine mintea, asta ar trebui să fie. Şi ne-ar trebui şi nouă o pereche de-ăştia!
Friday, January 1, 2010
Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, 2010
Adaug celebrul Marş Radetzky, unul dintre preferatele mele, cu mulţumiri lui Handybel :) de la care le-am preluat de pe Youtube.
Acum, dincolo de plăcerea de a vedea la televizor evenimentul, am făcut un pas mai departe. Una dintre dorinţele mele de mai mult timp, pe care însă le vedeam greu de împlinit, era aceea de a deveni şi eu, vreodată :)), spectator la un astfel de concert. Şi cercetând cu mai multă atenţie, am descoperit că nu este deloc atât de greu! Singurul lucru pe care trebuie (de fapt, poţi) să-l faci este să completezi formularul aflat în josul acestei pagini a site-ului Filarmonicii Vieneze. Restul nu stă, oricum, în puterea noastră; veţi descoperi, ca şi mine, că totul depinde de o tragere la sorţi :)), aşa că s-ar putea să nu ajung niciodată acolo. Dar cât de greu o fi să completez formularul acesta în fiecare an?