Sunday, January 31, 2010

Despre traducere


Întrucât de curând am observat că pe blogul meu nu se găsesc deloc lucruri de literatură (ceea ce nu se face!), am hotărât să-mi fac mea culpa cu voce tare şi să postez cartea-de-pe-lună ca obligaţie minimală; în traducere liberă - măcar o carte pe lună, din cele care îmi cad (inevitabil) în mână, ori trebe (musai) să stau cu burta pe ele.

În episodul de astăzi, câteva "lecţii" de traducere, din volumul
Interpretare şi raţionalitate al profesorului Paul Cornea, apărut la Editura Polirom în 2006, iar capitolul se intitulează Genurile interpretării.

"În această versiune [traductio care îl înlocuieşte pe translatio începând cu Leonardo Bruni De interpretatione recta, cca. 1420] , proprie modernităţii, traducerea e înţeleasă ca deplasare simbolică; ea conştientizează pluralitatea cunoaşterii, prin aceea că o situează de ambele părţi ale frontierei lingvistice, care separă naţiunile între ele şi indivizii între ei. Declanşând un mecanism interpretativ care compară şi evaluează modul de a spune aceleaşi lucruri prin alte cuvinte, traducerea îşi propune, în fond, să integreze diferenţele în contextul cultural propriu, făcându-le inteligibile şi fecunde." (p.216)

"Traducerea nu este, în primul rând, o chestiune tehnică, ci una de mentalitate şi de angajament existenţial. În cazurile semnificative, când e vorba de opere religioase, filozofice sau literare, ea constituie, cum pe drept cuvânt a subliniat Martin Buber, o activitate creativă, o participare la o experienţă intelectuală, de care ne apropiem nu ca s-o apropriem, ci ca s-o înţelegem deplin şi să ne bucurăm de ecloziunea ei. Traducătorul veritabil este un meseriaş, un profesionist competent, dar şi un suflet sensibil, un om al dialogului şi al deschiderii. El e legat de editor printr-un contract, iar de autor prin empatie şi bună-credinţă." (p.218)

"În opinia mea, postularea intraductibilităţii este o erezie logistică, ai cărei aderenţi împărtăşesc principiul 'totul sau nimic'. Lumea noastră e însă prea complexă şi prea învălmăşită ca să poată fi guvernată de un principiu atât de radical. Recunosc din capul locului îndreptăţirea celor care afirmă că nu pot fi produse traduceri perfecte. Totuşi, neputinţa de a atinge absolutul n-a descurajat şi nici nu va descuraja vreodată efortul de a-l căuta. Realitatea ne arată că noţiunile directoare: adevăr, bine, înţelegere etc. constituie 'tipuri ideale', în sensul lui Max Weber, care ne servesc drept referinţe într-o practică silită să se învârtească doar printre simulacre, aproximaţii şi hibrizi." (p.221)

"Cazul tipic al unor dificultăţi ce par insurmontabile, punând în discuţie însăşi posibilitatea traducerii, e reprezentat de poezie. [Roman] Jakobson arăta că principala piedică o reprezintă paronomasia, altfel spus, similitudinea fonică simţită ca similitudine semantică. Totuşi, joncţiunea dintre sonoritate şi sens îmi pare o problemă mai degrabă tehnică în raport cu adevărata dificultate, aceea a deconstruirii de către poet a limbii comune pentru a-i folosi reziduurile într-o construcţie proprie, autotelică, inclasabilă, trimiţând totuşi la mari simboluri universalizabile. Drept urmare, textul se răsuceşte în sine, exprimarea devenind idiosincratică, părând un fel de jonglerie impenitentă cu cuvintele şi sintaxa. De fapt, tocmai jocul acesta în preajma enigmei unui sens incomunicabil, dar încărcat de promisiuni mirifice, unde tot timpul ceva se dezvăluie şi în acelaşi timp se ascunde, constituie miza anevoioasă a traducerii, şi nu doar în altă limbă, ci, înainte de toate, în propria limbă a poetului." (pp.221-222)

"Este totuşi probabil că o versiune interliniară desăvârşită, capabilă să transceandă în aşa măsură barierele lingvistice, încât să facă textul-sursă nu doar compatibil, ci coincident cu textul-ţintă, transferându-i celui din urmă întreaga putere de semnificare şi seducţie a celui dintâi, e sortită să rămână un dezirat utopic." (p.223)

"Încât, rămânând la cadrul discutat, voi încheia spunând că majoritatea traducerilor creditabile par a urma azi calea de mijloc: nici literalism, nici transpunere arbitrară. Fidelitatea faţă de litera şi spiritul textului [s.n.] - principiu admis de mai toată lumea - e aplicată în funcţie de natura operei: de pildă, pentru clasicii francezi ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea e utilizată o limbă cu plasticităţi moderate, fără neologisme, concentrată, de mare claritate expresivă; pentru autorii americani contemporani - o limbă vie, agresivă, colorată, cu elemente de oralitate şi forme argotice. [...] Procedura plauzibilă de a examina calitatea unei traduceri rămâne comparaţia cu originalul, întrucât criteriul 'fidelităţii' (incluzând semnificaţia şi expresia) oferă şansa unei aprecieri echilibrate." (p.225)
P.S. Dacă iau notă bună, vă spun mai târziu şi că am dat examen din astea... Şşşşşt!
P.S.S. 10 :)

Saturday, January 30, 2010

Bobby McFerrin pentru profani


Sâmbăta asta, la capătul unei zile chinuitoare de lucru pentru mine, m-am bucurat din plin de un cadou nesperat primit din partea unui grup de oameni, denumiţi generic @InConcert,care se străduiesc frumos să ne ţină la curent cu noutăţile din lumea spectacolelor. Au şi site, iar de aici am aflat eu, într-o bună zi, că am câştigat un concurs care punea la bătaie invitaţii la spectacolul lui Bobby McFerrin. Bucurie mare, veselie multă, mulţumiri multiple!

Spectacolul a fost o surpriză absolut încântătoare, neaşteptată pentru mine, pentru că nu sunt o cunoscătoare a genului - îngân şi eu odată cu oricine, "Don't worry, be happy" şi mai prind ocazional câte o secvenţă postată pe undeva, însă nimic din ce ştiam nu mă pregătise pentru două ore de magie, care au zburat fără ca măcar să apuc să clipesc. Improvizaţie completă şi complexă, de mare virtuozitate ce acoperă deopotrivă şi jazzul şi piesele clasice, cu un rar geniu de a-şi transforma corpul într-un instrument muzical ce cântă prin fiecare fibră, concertul lui McFerrin a subjugat o sală întreagă. A cântat pentru spectatorii săi, i-a dirijat, i-a invitat pe scenă, le-a improvizat ca ei să poată dansa şi i-a lăsat să danseze ca să improvizeze după mişcările lor, a cântat împreună cu ei - câte unul sau câte mai mulţi, s-a lăsat admirat, le-a primit dedicaţiile şi le-a răspuns la întrebări.

Mai întâi a fost un solo de improvizaţii, aşezat pe un scăunel într-un cerc de lumină din mijlocul scenei. Apoi, din timp în timp, sala a cântat după chipul şi asemănarea lui McFerrin, fascinată de dezinvoltura şi spiritul vioi al cântăreţului; după ce ne-a învăţat să improvizăm pe ce nu auzisem niciodată, am lălăit cu toţii pe cunoscuţi - adică pe Bach şi pe Ravel şi pe nu-mai-ştiu-care de nu mi-i mai amintesc acuma. A venit apoi momentul cu dansul; adică cei care se pricepeau să danseze au fost poftiţi pe scenă - şi s-au urcat vreo 10 :)) de s-a speriat, dintre care vreo trei copii care au făcut deliciul tuturor; momentul a avut la bază (aşa cum l-am văzut eu, cel puţin) o încercare - reuşită - a lui McFerrin de a "ghici" stilul dansatorului, pentru a-i improviza vocal o partitură care să-i permită, la rândul său, să-şi improvizeze mişcările; a făcut asta pentru fiecare, pe rând, iar câteva dintre momente au fost perfecte! A cântat apoi alături de trei instrumentişti români, improvizând alături de fiecare; mi-a plăcut foarte mult "colaborarea" cu ţambalul, dar şi dedicaţia-surpriză pe care acordeonistul a făcut-o la finalul momentului, când McFerrin şi-a recunoscut hitul "Don't worry, be happy" improvizat în cel mai curat stil lăutăresc :)). Au urmat duetele cu oricine din sală a dorit să cânte cu el; artistul a făcut un haz nebun pe seama unui spectator care, cunoscându-i probabil obiceiul, îşi adusese saxofonul cu sine. Iar după primul "noapte bună", într-un bis mai neobişnuit, McFerrin a cerut să se aprindă luminile în sală şi şi-a rugat spectatorii să-i adreseze întrebări; cu un simţ al umorului absolut încântător, a răspuns la "Când te întorci în România?", "Ce ne spui despre câinii tăi?", "Cânţi sub duş?", "De ce nu ne cânţi Don't worry?", "Cum de iubeşti atât de mult viaţa?", "Nu ne mai cânţi ceva?" sau "Mama îţi cânta când erai mic?"... Toată lumea s-a amuzat copios, în fiecare minut al celor două ore!

Cu un umor excepţional şi cu o capacitate ieşită din comun de a se "acorda sălii" şi de a-şi simţi publicul, Bobby McFerrin ne-a arătat, într-o seară rece de iarnă, ce înseamnă căldura pasiunii, modestia talentului, dragostea pentru viaţă. Şi dorul de casă - unde nu ne-a ascuns deloc că abia aşteaptă să ajungă.

:)

P.S. Am cântat şi eu, într-un fel asemănător:

Friday, January 29, 2010

Examen

Astăzi am avut primul examen în prima sesiune de doctorat. Şi e prima dată, de când am început cursurile, când ştiu că voi termina.
It's a good feeling :)

P.S. Tot azi am aflat că doctoratul nu se mai plăteşte (ca spor), conform noii grile de salarizare. Niciodată. Niciun leuţ.
Se aude, acolo'n spate, la votanţii lu' şefu'?

Tuesday, January 26, 2010

Dor de Caragiale... Mofturi

Uneori, când este obosită, obosită, obosită, Ea închide uşile dinspre lume, ascultă vreo muzică de mult uitată şi corectează/citeşte/învaţă în draci... că vine deadline-ul peste.

Iar uneori (în uneorile de dinainte), în vârtejul lucrului, de sub mormanele de notiţe, simte nevoie de câte o pauză... Nu ştiu dacă v-a mai spus povestea asta despre Ea :), dar atuncea o ia razna pe net şi, de cele mai multe ori, dă peste lucruri grozave.


:))
Sluga!

Friday, January 22, 2010

Realitate vs imaginaţie

Am văzut şi recomand Paranormal Activity, una dintre producţiile noi care au stârnit reacţii interesante între spectatori şi criticii de film. Filmul a fost asemănat cu Blair Witch Project, pe care însă eu nu l-am văzut, aşa că subiectul m-a luat complet prin surprindere... Nu mi s-a părut foarte bine dozat şi îmi amintesc chiar că la un moment dat mă întrebam ce-ar putea să se întâmple (odată!) ca să mă îngrozească aşa rău cum citisem în prezentări. Dar ultimul sfert de peliculă a determinat în mine reacţii fizice şi mentale extrem de puternice, aşa încât m-am pomenit, la un moment dat, aproape izbucnind în plâns...

Nu mă închipui revăzând filmul, dar a fost o experienţă interesantă. Şi trebuie să subliniez câteva plusuri ale peliculei (cel puţin la punctul meu de vedere). Am ieşit din sala de cinema convinsă de faptul că ceea ce văzusem era o filmare reală! Totul a fost realizat cu o singură cameră - deşi am intuit faptul că unele dintre secvenţe nu se prea potriveau, însă rezultatul este extrem de credibil. Genericul precizează chiar mulţumirile producătorilor către familiile lui Micah Sloat şi Katie Featherston... abia acasă am văzut că acestea sunt numele reale ale celor doi actori :), ceea ce mi s-a părut o ţâră cam macabru. Dincolo de toate, apreciez întotdeauna un lucru bine făcut cu bani "ieftini", iar costurile acestei producţii s-au ridicat la puţin peste 10 000 de dolari... aproape incredibil.




Deşi Robert Ebert nu este de acord cu mine :), mă văd nevoită să vă recomand în modul cel mai călduros cu putinţă The Imaginarium of Doctor Parnassus. Nu ştiu ce alte filme grozave veţi mai vedea în 2010, dar acesta va fi, cu siguranţă, unul dintre ele. Absolut năucitor la nivel vizual, cu o idee veche de când lumea (pe care toţi o găsim, de la Faust încoace, fascinantă), dar prelucrată într-un registru surprinzător, mizând pe noutate şi neaşteptat. Filmul m-a cucerit într-un mod pe care nu prea ştiu cum să-l pun în vorbe, dar o să insist asupra unei distribuţii excepţionale, şi asupra felului în care, după decesul lui Heath Ledger, care a şocat lumea, Depp, Farrell şi Law au acceptat să participe la proiect, moment în care scenariul a fost rescris şi rezultatul a fost o găselniţă ingenioasă şi cuceritoare. Alături de tânăra generaţie de actori, trebuie remarcată prezenţa veteranilor, cei care par să sfideze legile ce ne guvernează pe noi, muritorii – un ma-gi-stral Christopher Plummer pe care este întotdeauna o plăcere să îl urmăreşti, şi excepţionalul Diavol – Tom Waits, pe care îl cunoaşteţi, poate, ca muzician de valoare.

Mi-a plăcut foarte mult ideea că diavolului, de fapt, nu-i place să câştige pariuri, ci savurează febra competiţiei. Face tot ce poate pentru a o prelungi, riscând chiar a pierde, născând noi şi noi pariuri, pe care omul, disperat, le acceptă unul câte unul, sperând să-l învingă. Păi ce să facă şi Satan, cu atâta veşnicie câtă are la dispoziţie? Doar nu s-o plictisi! O să vă mai atrag atenţia asupra felului absolut fără greşeală în care filmul combină pertinent trei universuri fundamental diferite, pe care nu mi le-aş fi închipuit niciodată funcţionând atât de organic împreună. Există, la nivelul superficial al cadrului, lumea modernă a mall-urilor şi a podurilor suspendate dintr-un oraş contemporan; prin care se preumblă - ruptă dintr-o altă dimensiune umană, cea a mizeriei cerşetoreşti parcă atemporale - căruţa trasă de cai a doctorului Parnassus (cel care nu vrea să conducă lumea, ci vrea ca lumea să se conducă singură); din care se deschide, determinându-ne viaţa sau moartea, lumea inimaginabilă a imaginaţiei noastre.

Dacă aveţi curajul să păşiţi dincolo de oglindă, să-mi spuneţi cum a fost!




Sunday, January 17, 2010

Friday, January 15, 2010

Eminescu inedit


Pentru cei care nu mă cunosc, sunt profesor de română. Un profesor pasionat de română, pentru care una dintre puţinele certitudini ale zilelor trecătoare este dragostea de a intra în fiecare zi într-o sală de curs. Oricât ar fi de obositor şi oricât de tare m-ar supăra copiii uneori - şi mă supără de n-aţi putea să credeţi, câteodată :))

Ştiu că nu prea se vede pe blogul meu pasiunea pentru cărţi. M-am gândit într-un timp de ce, şi concluzia a fost că poate însemnările de aici sunt despre o altă dimensiune a vieţii mele - am mai multe... tare ascunse :)

Astăzi însă e ziua lui Eminescu şi mi-am amintit de un text care m-a distrat grozav când l-am citit prima dată. E atât de nepotrivit cu imaginea pe care o promovăm în mod curent despre scriitor, încât poate va fi o surpriză plăcută pentru unii dintre voi. Scrierea se numeşte [Părintele Ermolachie Chisăliţă]

Enjoy :)

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se şedea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul şi mai bine, umbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost şi beţiv. Tată-său fusese porcar la sat şi, fiindcă băietul lui era leneş, rău, şi târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema şi Ermolachie Chisăliţă. Evangheliile le ştia pe de rost, unde nu ştia ce să zică, zicea Doamne miluieşte! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău şi oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceţi, mă, nu vedeţi că părintele cântă greceşte?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i şedea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi şi popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".

Cu totului deosebit în felul său, om cu duh şi cu multă cunoştinţă de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică aşa cum nu se cuvine nici în crâşmă, afară de aceea el zicea că popa nu ştie carte. Şi popa, aceeaşi vorbă despre el ― şi amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ţi pe genunchi o pălărie şi vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvăţat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des [c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greşea la glasuri.

― Buchilat! striga popa din altar.

― Aud, părinte.

― Prochimen glas al şaptelea, f[...]-ţi c[...] mă-tii!

― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!

― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească linişte.

Iară postul onorific de palamar îl ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Băiet cu multă ambiţie, fecior de popă, cam prostuţ, nu-i vorbă, da-ţi ştia Crezul pe de rost de, de, de... nu altceva. Altfel trăgea clopotele tot într-o dungă, de gândeai că arde satu, or[i] că s-o aprins pădurea, şi căpătase şi bătaie de la oameni pentru scandalul ce-l făcea... s-ar fi şi lăsat bucuros de palamarie, da' de colaci nu. În taină o putem comunica că-i plăcea şi coliva; să-l fi văzut pe mândrul Nicodim umblând pe la prohoade şi pe la pomene cu Basaltirea or[i] cu Vanghelia (aşa-i zicea el) după părinte şi luând acel aer de seriozitate şi mândrie care-i şedea atât de bine, mai ales când era cu ciubote lungi. Era un spectacol de invidiat.

Dar ceea ce făcea ca părintele să fie idolul pădurarului, moş Iftimie Fedeleş, era glasul său, ca şi care nu se mai pomeneşte ― de ferească Dumnezeu. Asta era şi ideea văcarului din sat şi aceşti doi oameni găsise într-adevăr un punct în care cugetările [lor], de altmintrelea eterogene, să fie aceleaşi.

― Hiu, mă, da groaznic mai urlă popa nostru, îl aud tocma-n pădure.

― Ie, răspundea cu sânge rece văcarul.

La o utrenie i s-a şi-ntâmplat popii o şotie cu glasul lui cel groaznic, ca şi care nu i s-a mai întâmplat altui popă pe lume. El era-n altar. Lumânări subţiri şi încovrigate de ceară galbenă ardeau cu mucuri mari lângă icoane şi ceara curgea topită pe podele. Buchilat, fornăit, încurca-ntr-o carte, [cu] ochelari pe nas, nebăgând de samă că i s-aprinsese o mânecă de la anteriu. Puţea a ars, dar el gândea că miroase a tămâie. Nicodim, cu lăcata de la biserică-n mână, adormise într-o strană şi cânta prin somn Doamne miluieşte! Când tresărea pe trezite, începea mai tare, când adormea zicea tot mai încet. În fund, lângă pridvor, erau mai mulţi oameni din curtea boierească care vorbeau încet între ei mai una, mai alta.

Popa mormăia încet în altar fără să se uite măcar pe carte. Cine avea să priceapă[?]. Deodată-ncepu mai tare:

― Gaga gagaga?

― Beh! s-auzi pe fereasta bisericii.

― Iacă dracul, mă! zic oamenii-n fundul bisericei ş-o tulesc la fugă. Nicodim, cum deschide ochii, miroase putoarea din anteriul lui Buchilat, gândeşte că s-a aprins biserica, urlă groaznic şi fuge.

Buchilat dă peste sfeşnic, îl răstoarnă... Întuneric. ― Beh! pe fereastă, Nicodim urlă, Buchilat simte cum îl frige cineva de mână ş-o rupe de fugă.

Popa-şi ia prin întuneric cojo[c]ul şi-l încalţă de spaimă. N-are vreme să bage de samă, ia poalele cojocului în cap şi năvăleşt[e] spre uşă. ― În fereastă: Beh!

Când dă să iasă pe uşă, Nicodim zice:

― Uite-l mă, uite-l, repede uşa-napoi ş-o închide cu lăcata.

― În fereastă: Beh!

Popa scutura de uşă, oamenii ţineau vârtos, ca să nu lese pe dracul să fugă...

― Vezi, mă! Trăsni-l-ar crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript mâneca, zice cu spaimă Buchilat.

― D-apoi cum puţea în biserică, zice Nicodim, gândeai c-o dat cineva foc [la] biserică.

― Necuratul! Putoarea iadului!

― Chiu! popa-n biserică.

― Ţineţi, mă, nu lăsaţi uşa.

În fereasta bisericii: Beh!

― Pintilie! mergi de trage clopotul, eu alerg la crâşmă să chem oameni!

― Aduceţi păcură, mă, să dăm foc bisericii.

― Chiu! popa-n biserică.

O, muză! învaţă-mă să cânt tragicul acestei scene, vedeţi-l pe micul Buchilat sărind să ajungă funia de la clopot şi trăgându-l tot în sărituri, vedeţi pe boarul alarmând satul şi trezindu-l cu toaca, ca la mănăstire. Popa urla în biserică de cădea tencuiala de pe pereţi.

Şi cine, o, muză, numeşte numele acele ilustre a acelora care, pentru ca să deie foc bisericii, se adunase în ţintirim [?] Înainte merge cu o prăjină lungă viteazul Mitruţă Buruiană. Lui îi urmează, cu parii, straşnicii şi înţelepţii Ftoma lui Culbeci şi mărinimosul Toader Zurgalău. Şi pe cine mai zăreşte ochiul meu în strălucitele şiruri? Oare nu-i acela teribilul Dămian Cuşmălungă? Şi oare cine te întrece în fapte strălucite pre tine, de berbeci adunătorule Curcă? Şi v-am văzut şi pe voi pe calea măririi, pre tine, între toţi isteţii mai cu cap Văsălie Cotcodac, şi pe tine, Neagule a lui Şolomon.

Iară asemenea unui chip nepieritor prin chipuri omeneşti şi trecătoare, asemenea unui cârnaţiu făcut cu gingăşie între cartaboşii cei mari, străluceşte un tânăr viteaz în întunecata mulţime. Tânăr plin de speranţă, el salută cu entuziasm pericolul şi fericita* victorie. El a numărat abia douăsprezece roze şi în conformitate neglijeul său îi stă foarte frumos. Ciubotele lungi şi largi ale tătâne-său îi dădeau un aspect eroic şi plin de demnitate, cojocul spânzura până-n pământ şi căciula semăna c-un stog de fân pe un cap de curcan. Dar oare la ce să trădăm dulcele său nume? Cine nu-l ghiceşte ― oare istoria nu-l va însemna pe paginile sale, dacă n-a avea altă treabă de făcut?... Aşadar pourquoi?

― A! Zi! tu, zavistnicule, ai tras clopotul ca să vie oamenii să mă bată! Ei, stai, mări, las' că ţi-oi da eu. Poc! Şi zi, eu îs dracu, ai?!... Dă-i!... Ei las' că ţi-oi da eu ţie pe dracu. Poc!

Bietul Buchilat înţepeneşte sub loviturile popii, s-ar fi făcut covrig, da' n-avea de unde, prea era scurt, numa' scădea* ca un dop de plută. Popa l-ar fi rupt bucăţi dac-ar fi avut ce rupe, dar aşa... unde lovea i se părea că nu dă-n nimica, aşa de ne'nsemnat era sărmanul dascăl.

Am mai putea scrie un capitol [cu] subtitlul: Cum părintele Ermolachie a crezut a face îndestul onorii *, spre a releva fel şi formă în care acest venerabil om a-ncercat a bate tot satul pentru necinstea făcută, fără ca satul s-o simtă. Mai întâi gândea să citească molitve şi să cheme urgia dumnezeiască asupra satului. Dar i-a venit în minte de devreme că Domnul ar prefera să-şi caute de treabă decât să-l asculte pe părintele. Despre neeficacitatea duioşiilor sale religioase era convins. Apoi chiar să se fi pus părintele Ermolachie pe aceea ca să citească blestemele sf. Vasile, oare-ar fi putut [?]. El nu ştia s-o citească. [...]

Wednesday, January 6, 2010

Blestemul elen

I-am luat pe greci! Hă-hăăăăăă, pe ăia antici, nu pe ăştia în criză! Păi ce blestemul Elenei dă Troie?!

Uite la noi, frăţică, elene pe alese: Lupescu, Ceauşescu, Băsescu! Şi, bineînţeles, Măria-Sa Udrea!

Monday, January 4, 2010

All the President's Men

Unul dintre filmele mele preferate, în ciuda faptului că are o valoare estetică discutabilă, şi dincolo de faptul că abundenţa de nume mă pune în continuare în dificultate, deşi am văzut de nenumărate ori pelicula. De acord cu Roger Ebert.


Am găsit pe Youtube un soi de rezumat de aproximativ 9-10 minute, care ar putea să stârnească interesul celor care nu au văzut încă filmul. Nu sunt scenele mele favorite, dar vă pot lămuri asupra a ceea ce aţi vedea.





Cât despre titlul filmului, am citit în "Portretul lui M" al lui Matei Călinescu şi explicaţia, care mi se pare foarte interesantă. Este vorba despre o trimitere la o ghicitoare (nursery rhyme) celebră - "Humpty Dumpty" (oul): "All the king's horses / and all the king's men / couldn't put Humpty Dumpty back together again."
"De exemplu, derivând din Humpty Dumpty, titlul unei faimoase la vremea ei cărţi despre Nixon, All the President's Men, aluzie transparentă la „All the king's horses/And all the king's men", sugerând că, în urma scandalului Watergate, Nixon n-ar mai fi putut fi „put back together again".

Am mai găsit şi un interviu foarte interesant, datat 12 septembrie 2009, la care au participat Woodward şi Bernstein. Spre sfârşit intervine şi Redford, şi mi-a plăcut felul în care face distincţia între then and now, subliniind ce se poate întâmpla când toate instituţiile unui stat sunt concentrate într-un singur punct.




Dincolo de tot ceea ce detest la cultura şi civilizaţia americană, trebuie să recunosc fascinaţia mea pentru un stat în care există, deopotrivă, corupţia până la cel mai înalt nivel, dar şi ziarişti ca "Woodstein" (cum îi striga Bradlee pe cei doi ziarişti), care sunt capabili să urmărescă "articolul vieţii lor" până în pânzele albe. Nu mă pricep la jurnalism, dar dacă ar fi după cât mă duce pe mine mintea, asta ar trebui să fie. Şi ne-ar trebui şi nouă o pereche de-ăştia!

...

Friday, January 1, 2010

Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, 2010

În fiecare an, în prima zi a lui ianuarie, urmăresc cu drag Concertul de Anul Nou transmis în toată lumea, de la Viena. E un obicei vechi, pe care i-l datorez tatălui meu... Fără să fie (chiar deloc) pasionat de muzica clasică, a băgat de seamă un an sau doi la rând că îl ascult, aşa că şi-a făcut un obicei să fie sigur că nu-l pierd: mă trezea din somn când locuiam la ei, apoi când am plecat în drumul meu, mă suna să-mi reamintească :)

Anul acesta, spre deosebire de alţi ani, în care urmăream un frumos balet, Dunărea albastră a ilustrat o extraordinară călătorie de-a lungul fluviului, care mi-a plăcut grozav. Dacă aţi ratat-o, sau dacă doriţi să o revedeţi, iat-o:







Adaug celebrul Marş Radetzky, unul dintre preferatele mele, cu mulţumiri lui Handybel :) de la care le-am preluat de pe Youtube.



Acum, dincolo de plăcerea de a vedea la televizor evenimentul, am făcut un pas mai departe. Una dintre dorinţele mele de mai mult timp, pe care însă le vedeam greu de împlinit, era aceea de a deveni şi eu, vreodată :)), spectator la un astfel de concert. Şi cercetând cu mai multă atenţie, am descoperit că nu este deloc atât de greu! Singurul lucru pe care trebuie (de fapt, poţi) să-l faci este să completezi formularul aflat în josul acestei pagini a site-ului Filarmonicii Vieneze. Restul nu stă, oricum, în puterea noastră; veţi descoperi, ca şi mine, că totul depinde de o tragere la sorţi :)), aşa că s-ar putea să nu ajung niciodată acolo. Dar cât de greu o fi să completez formularul acesta în fiecare an?

Ei, ce spuneţi, ne vedem la Viena, once in a Blue Moon?

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (27) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (34) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (14) Europa (19) Facebook (18) filme (39) finanțe (1) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (31) funninesses (38) gând (58) Germania (1) Google (16) Grecia (11) home (6) iarna (30) inceputuri (37) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (42) masini (10) meeting-people (8) metanoia (3) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (122) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) P&R (1) Palestina (1) perfume (3) photos (92) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (77) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (134) SMURD (2) Sofi (1) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (7) teaching (54) teatru (14) thankyou (52) Thassos (3) toamna (15) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) video (1) worldwelivein (49) Ziua Nationala (9)