Monday, August 25, 2008

Buongiorno, Principessa! (V)


Am văzut Verona chiar de ziua mea mică. Mi-a fost dăruită ca un cadou – anticipat – de aniversare. Şi am primit-o cu braţele deschise, deşi nu mă consider o romantică în toată legea. Atâta că îmi plac lucrurile cu semnificaţie… Îi dedicasem o singură zi, una dintre ultimele ale şederii mele în Italia, prin urmare nu mă pot lăuda, în ceea ce o priveşte, decât cu o iuţire de paşi, repezită în căutarea unei poveşti… Însă trebuie să recunosc extraordinara impresie pe care liniştea şi atmosfera ei luminoasă mi-au lăsat-o în suflet.

Am coborât la staţia numită Verona Porta Nuova, aproape de centrul vizitat al oraşului. Lăsând gara în spate şi luând-o voiniceşte spre dreapta, am găsit impunătoarea Porta Nuova, care deschide călătorului drum de bătut şi ochi de văzut. Artera pe care am păşit se cheamă Corso (încă o dată) Porta Nuova şi se întinde, caldă şi strălucitoare, dând impresia unei limpezimi fără cusur, până la Portoni della Bra. Zidul care poartă acest nume dă voie privirii să întrezărească – prin două frumos boltite arce, între care bate din vechime un orologiu, uriaşa deschidere spre cer a pieţei pe care oamenii locului o numesc, simplu, la Bra. Bătând încântată din palme, am alergat puţin după trenuleţul veronez – colorat şi gălăgios, mi-a amintit de vacanţele de la mare din vremile copilăriei, mi-am muiat degetele în apa fântânii arteziene – curată şi strălucindă, mi-a făcut poftă de o bătaie cu stropi… Ne-am oprit apoi lângă zidurile Arenei Romane, situate în centrul istoric al Veronei, una dintre imaginile-simbol ale acestui oraş şi al treilea ca mărime în Italia (după Colosseum şi cel capuan). Amfiteatrul este, în fiecare an, gazda unui festival liric ce a fost inaugurat în 1913 cu Aida lui Verdi şi unde, mai târziu, s-a produs adevăratul debut al Mariei Callas. Fără să vreau, istoria romanilor mă strivea încă o dată, iar sângele meu îşi mai aducea aminte de îngenuncherea Regelui în munţii Daciei; mă lăsam, însă, cutremurată, de puterea cotropitorilor mei de a învinge timpul…

Înainte de a părăsi zidurile arenei, ne-am lăsat ademenite să facem câte o poză cu un gladiator, leşinat de căldură şi căutând răcoarea iluzorie a umbrei. Ne făcuse semn pe muţeşte să ne apropiem, după ce ne văzuse umblând vesele prin parc şi fotografiind toate câte ne ieşeau în cale. Am ezitat un strop, dar ce-ar mai fi contat încă o extravaganţă! Cu doi euro de căciulă ne-am lăsat ameninţate de spada romană. „Eroul” n-a scos un sunet tot timpul acesta, deşi încercasem să facem conversaţie şi în italiană, şi în engleză, şi în franceză, şi în ce ne mai pricepeam. Ne-a pus puţin pe gânduri tăcerea, iar nelămurirea a rămas ascunsă în noi ceva timp. Până când, obosite de alergătură la un moment dat, ne-am oprit să ne tragem sufletul şi ne-a lovit, pe amândouă, revelaţia: era român! Nu voise să se dea de gol şi nici să ne scape de muşterii, iar noi căzusem în plasă! Sigur, n-o să ştim niciodată cu certitudine asta, dar ne-am distrat copios, iar eu m-am simţit, dintr-0 dată, ca acasă!

Una dintre cele mai interesante senzaţii pe care le-am trăit în Verona a fost impresia că Shakespeare îi aparţine… Sau invers. La fel cum amândurora le aparţine povestea în căutarea căreia pornisem.

Chipul Marelui Britt veghează chiar la intrarea în La Bra, pe treptele Lapidariului Maffeian, alături de celebra replică a lui Romeo: „There is no world without Verona walls”… Pornirăm şi noi în căutarea Giuliettei, femeia care a făcut celebră vechea cetate. Am păşit cu nerăbdare pe Via Cappello, inundată de mulţimea de curioşi care căutau acelaşi lucru ca şi noi. Micuţa stradă, păstrând aspectul tipic al vechilor străzi veroneze, a devenit una dintre cele mai circulate pietonale ale oraşului, loc de pelerinaj şi mângâiere pentru toate rasele şi religiile lumii – şi cred că erau toate reprezentate acolo, în după-amiaza luminoasă în care am poposit şi noi, bătând la porţile Capuletilor. În afară de faptul că mulţimea de călători trădează de departe locul, la casa di Giulietta nu poate fi ratată: pereţii şi uşile ei sunt acoperite cu miliarde de caractere din toate limbile pământului, strat peste strat, culoare peste culoare, inimă lângă inimă şi zbor lângă zbor, mari, mici, potrivite, curajoase sau timide, simple sau înflorite, bătând însă în acelaşi ritm al unui sentiment pe care îl cunoaştem cu toţii. Curtea se deschide vizitatorilor după ce trec pe sub o cupolă acoperită, de sus până jos, cu înscrisuri sau hârtii lipite la repezeală, improvizaţii ce trădează surpriza în faţa zidurilor desenate şi plăcerea de a se deda unui joc la care toată lumea pare să subscrie tacit… M-am tot întrebat, de atunci, cine şi-o fi scris prima dată mesajul de dragoste… mi-au părut îngăduitori italienii (puteau să tot văruiască peste) şi mi s-au dezvăluit înţelepţi în a pricepe că istoria obişnuieşte să-şi lase cum doreşte semnele, fără a ţine cont de convenţiile şi codurile morale sau de bună purtare ale oamenilor… aşa că actele de vandalism au devenit simboluri ale solidarităţii celor de pretutindeni… Odată păşit sub oblăduirea Giuliettei, trei lucruri poate face călătorul venit de departe: poate vizita muzeul amenajat ca în vechime, pentru a ajunge la balconul celebru unde tânăra a primit cea mai cunoscută declaraţie de dragoste făcută vreodată de un bărbat unei femei; poate vizita micuţul si neîncăpătorul magazin de suveniruri; sau poate face o fotografie cu statuia binecuvântată şi tristă a iubitei lui Romeo… Ne-am smuls apoi de sub vraja locului, hotărâte să-l găsim şi pe el pe străzile Veronei. Aveam în mâini o hartă a oraşului care ne arăta, câteva străzi mai încolo, şi locul casei sale. Odată ajunse, ne-am învârtit ceva vreme în jurul propriei axe, pentru că pustietatea care domnea contrasta atât de puternic cu ce tocmai văzusem, încât am fost absolut sigure că nu nimerisem unde trebuie, sau că harta noastră era făcută de incompetenţi nepăsători care ne făceau să pierdem timp preţios… Am fotografiat, totuşi casa cu pricina, apoi ne-am repezit în căutarea vreunui suflet de creştin care să ne lumineze… N-are rost să mai spun că cei doi-trei localnici pe care i-am chestionat ne-au trimis, cu toate indicaţiile necesare… de unde tocmai venisem. Şi am descoperit, astfel, cu oarece regret, că Romeo e doar un ilustru necunoscut… L-a scos din anonimat iubirea unei femei… dar şi curajul de a se lăsa convins, într-o noapte, sub un balcon, că trandafirul tot dulce-ar mirosi, chiar de numele i-ar fi altul…

Ştiam şi eu, ca toată lumea (presupun), că locuinţa lui Romeo nu există cu adevărat, pentru că nici el n-a fost pe lume… Balconul Giuliettei are deja o mulţime de alte semnificaţii, pentru că acolo iubitorul de poveste îi găseşte deopotrivă pe amândoi. Poate că e mai leneş decât credeam – iubitorul acesta de poveste, de nu s-a obosit să caute semnele basmului dincolo de lungul nasului…

N-am reuşit să-l găsesc, deci, pe Romeo, dar câteva străzi mai târziu l-am întâlnit pe Dante! Am poposit la picioarele statuii lui după ce descoperisem (din greşeală) şi admirasem celebrele Arche scaligere – monumentalul complex funerar al familiei Della Scala. Rămasă cu gura căscată în faţa maiestuozităţii construcţiei, am insistat să-mi fotografiez mărunta fiinţă, pentru contrast, ca să nu-mi uit efemeritatea. Frumoasele arce gotice adăpostesc (printre altele) celebrul mormânt al lui Can Francesco, zis Cangrande I, prietenul si protectorul lui Alighieri, căruia marele poet i-a dedicat Paradisul. Figura grandioasa a întunecatului Dante, veghind singuratic Piazza dei Signori, m-a făcut atunci să mă gândesc că, de fapt, atunci când vine vorba de poveşti frumoase oamenii nu vor să fie păcăliţi până la capăt. Nimeni nu are nevoie să vadă personal Infernul, ca să creadă în viziunea uriaşă a Florentinului; nimeni nu trebuie să viziteze casa lui Romeo, ca să ştie că dragostea cea de dincolo de putere umană există… Oamenii ştiu foarte bine ce e iluzie şi ce e adevăr şi le place certitudinea că Absolutul e Acolo, chiar dacă uneori nu ţi-e de-ajuns o viaţă să-l găseşti. Nu trebuie să insişti ca povestea să fie confirmată cu orice preţ, trebuie doar să-ţi câştigi dreptul la miracolul credinţei tale că toate sunt posibile!

Am văzut Verona anul acesta; şi Verona m-a văzut pe mine, căci unică-s şi eu, asemeni ei. Şi ceva din Italia am văzut, iar frumuseţea ei va dăinui şi prin făptura mea firavă, venită de departe doar ca s-o admire… „Te salut, Augustă Italie! Mă voi întoarce.”

Sunday, August 24, 2008

Buongiorno, Principessa! (IV)


Veneţia. Laguna venetă a fost dintr-un început ţinta călătoriei mele în Italia. Văzusem multe despre ea la televizor, auzisem încă şi mai multe… unele de foarte bine, altele de o dezamăgitoare deziluzie, însă nici unele nici altele nu aveau să mă pregătească pentru intensa apropiere de sufletul Veneţiei, cea creată (în ultimă instanţă) după chipul şi asemănarea celui care o vede. Cred că există în Veneţia atâtea oraşe câţi oameni îl vizitează, iar al meu e cel mai frumos dintre toate şi s-a construit încet-încet, cu o plecare de autocar din Camposampiero până în Padova, urmată de o călătorie cu trenul. Drumul nu este foarte lung, iar odată depăşită gara Veneţiei Mestre (unde poţi coborî pentru a lua maşina până la insulă, dacă vrei), laguna se deschide privirii, iar trenul zboară pe o fâşie de pământ atât de incredibil de îngustă, încât pare deja că ai fost îmbarcat pe gondolă pentru frumoasă plimbare până în ferrovia Santa Lucia, punctul final al călătoriei, unde se înfăţişează, în toată splendoarea ei, cea căreia secole de-a rândul i s-a spus „la Serenissima” – Veneţia.

Prima mea zi veneţiană a fost cu totul si cu totul halucinantă, într-un continuu dans vizual pe care, chiar şi acum când încerc – scriind – să-l ordonez, îl găsesc îndărătnic şi încăpăţânat, nelăsându-se îmblânzit în iureşul lui năvalnic. Am căutat repede cu privirea staţiile celebrelor vaporetti, lămurindu-mă dintr-o ochire unde pot găsi bilete. Am întrebat scurt cum ajung în Piaţa San Marco, pentru că acela era locul pe care îl asociam în mintea mea cu celebrul oraş, şi m-am îmbarcat grăbită într-acolo. Într-o simfonie teribilă de huruieli şi poticneli metalice ale ambarcaţiunii, aparatul meu de fotografiat a deschis ochi proaspăt asupra lumii, descoperind canalele veneţiene pe care navigau zeci de vase plutitoare, de toate mărimile şi „condiţiile sociale”, în vecinătatea Mării Adriatice al cărei albastru alerga până departe spre împreunarea de cer, cu uriaşele ei vase de croazieră, lângă care micuţul meu suflet a mai dat formă unui vis de glorioasă preumblare în jurul lumii… Nu mult timp după aceea, privirilor mele li s-a înfăţişat, în toată frumuseţea lui inimaginabilă, il Palazzo Ducale, în faţa căruia am păşit în mijlocul unui alt soi de mare: cea a miilor de vizitatori ai Veneţiei, pe care celebrii lei care păzesc intrarea în Piazza San Marco îi salută cu o augustă superbie. Am înclinat, la rândul meu, fruntea şi am închis o clipă ochii orbiţi de lumina strălucitoare a Italiei: eram, fără putinţă de tăgadă, cucerită de Veneţia!

Deschizându-se la picioarele celor două coloane – di San Marco e san Todaro – cea mai frumoasă piaţă a Veneţiei e un furnicar incredibil şi colorat, înghesuit între clădiri năucitoare cu sute de coloane şi statui, prăvălit năvalnic înspre zeci de tarabe cu suveniruri şi restaurante cu numeroase scaune îmbietoare. N-am vrut să mă aşez, pentru că n-aş fi răbdat să stau locului…

Laturile uriaşe ale pieţei sunt constituite de clădirile numite Le Procuratie, ridicate ca după un şablon miraculos, din ferestre identice conturate în partea lor superioară cu arce de cerc, cu galerii şi magazine nenumărate la parter, unele cu aur şi diamante, altele cu măşti sau cu sticle de Murano. Mi-a plăcut foarte mult clădirea albă cu ceas zodiacal (arată ora, ziua, fazele lunii şi semnele zodiacale), decorat cu aur şi smalţ albastru, numită La Torre dell’ Orologio; turnul uriaş – Il Campanile di San Marco – care păzeşte, ca un adevărat „stăpân al casei” (aşa îi spun veneţienii), ca oaspeţii să-i fie primiţi cum se cuvine; sau clădirea Bibliotecii Veneţiene, la decorarea căreia au contribuit Tiziano, Veronese şi Tintoretto. Iar peste toate regină, minunata Biserică San Marco! Uluitoare, năucitoare, incredibilă… cu un nesfârşit ocean de oameni, frumos dispuşi în şir indian şi frumos dispuşi să aştepte ore în şir pentru vizitare. Mi-am dat seama, ajunsă extenuată acasă în seara aceea, că nici prin cap nu mi-a trecut vreo secundă să mă aşez la rând să văd interiorul. Mi-ar fi fost imposibil să mă opresc, pentru că tot ce simţeam nevoia să fac era să alerg bezmetică pe străzile Veneţiei, devorată de imaginile ei. Străzi înguste deasupra cărora se ghicea un petec rupt din cer, mulţime de magazine, sute de poduri peste zeci de canale, „porturi” micuţe pentru gondole. Şi milioane, trilioane, catralioane de porumbei. Mi-am făcut pe urmă drum înapoi spre Caffè Florian, care avea una orchestrina ce-i delecta clienţii, amintindu-le de frumoasele vremi când la mese poposeau Casanova, Carlo Gordoni sau lordul Byron, Dickens, Goethe sau Rousseau. Am căutat celebrul Ponte dei Sospiri, dar l-am găsit acoperit spre renovare, aşa că mi-am luat rămas bun, îmbarcându-mă pe un vas care naviga pe o rută ocolitoare spre gară, diferită de cea pe care venisem; am ales drumul cel lung, cu ochii agătaţi de fiecare clădire, de obloanele colorate în albastru, verde, cărămiziu sau roşu, frumos asortate şi împodobite cu glastre de flori ca într-o explozie de viaţă. Şi, ca miraculoasă surpriză la despărţire, sufletul meu a luat cu sine imaginea bijuteriei arhitectonice a Palatului Ca’ d’Oro şi, chiar înainte de intrarea în adăpostul gării, impresionanta Biserică Santa Lucia.

Eram ostenită până în miezul fiinţei mele, extenuată cum fusesem, până în acel moment, de o teamă pustietoare că timpul nu-mi va da voie să le văd toate… Şi nici nu m-am înşelat prea mult, pentru că, la capătul călătoriei, am înţeles că mi-ar trebui o viaţă să văd Veneţia întreagă…

Hotărâsem deja ca a doua zi să ajung din nou în lagună, pentru simplul motiv că îmi rămăseseră prea multe de văzut ca să mă pot mişca mai departe fără regrete – iar mie nu-mi plac regretele… La plecare din ţară, o prietenă îmi recomandase să văd insula Murano şi să caut meşterii care să-mi arate cum se modelează - din suflare - căluţii de sticlă. Prin urmare, a doua zi, coborâtă din nou din trenul care m-a lăsat în gara Santa Lucia, m-am cocoţat într-un vaporetto, după ce am întrebat cum ajung acolo. Navigarea a fost extrem de plăcută pentru că timp de aproximativ o oră am colindat apele veneţiene si am „pipăit”, prin obiectivul aparatului de fotografiat, toate cele la care n-am mai reuşit să ajung… De exemplu, Basilica del Santissimo del Redentore despre care am aflat că are expuse în interior opere aparţinând lui Tintoretto şi Veronese, şi care are o celebră sărbătoare tradiţională. Am admirat insula San Michele, cea care adăposteşte, începând din anul 1807 celebrul cimitir veneţian unde se odihnesc, de exemplu, Ezra Pound si Igor Stravinski…

Şi, în sfârşit, ochilor mei li s-au înfăţişat „fantoma” unei mult căutate vetreria. Insula era aproape pustie, şi pentru că eu călătoream singură, m-am trezit ruptă de mulţimea ce debarcase odată cu mine, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am pornit pe străzi, întrebând în stânga şi-n dreapta de meşterii mei făurari. Oamenii mi-au explicat pe rând că pustietatea se explică prin faptul că sticlarii nu lucrează în sezonul canicular, dar că rămân pe-aici câţiva dintre ei care fac aşa-numitele dimostrazione, unde şi cum pot să ajung să văd una. Tocmai veneam din direcţia aceia, aşa că am bătut drumul înapoi, şi mi-am prins din urmă tovarăşii de călătorie; mai numeroşi fiind, aceştia atrăseseră atenţia ghizilor locali, care îi îndreptaseră operativ spre locul unde îmi pusesem şi eu în gând să ajung. „Iată avantajele grupurilor”, mi-am zis în sinea mea… Am intrat în rând cu lumea, am plătit doi euro şi am văzut minunăţia. Într-un atelier banal şi vechi, un sticlar - pe care vizitatorii nu păreau să-l emoţioneze sau intereseze în vreun fel - dădea la iveală, cu o viteză năucitoare, o vază transparentă. Şi, repede după aceea, uimitorul căluţ de Murano… ivit din trei mişcări scurte şi câteva respirări de aer, iată-l aşezat pe o lespede, cambrat şi sprijinit pe coada fluturândă. Odată reprezentaţia terminată, am vizitat expoziţia de sticle de Murano, unde am găsit una dintre cele mai uluitoare şi mai plăcute surprize ale călătoriei mele: un Ommagio a Picasso, cu chipuri de femei croite (în sticlă!) după modelul maestrului. Părăsită şi lipsită de viaţă, insula Murano se dovedise, pentru mine, o comoară nepreţuită şi fără egal.

Odată pornită din insula Murano, am coborât din vaporaş la staţia numită Piazzale Roma, iar acolo a început hoinăreala mea, oriîncotro ar fi vrut drumul să mă poarte. Pentru ultimul popas pe care aveam să-l fac în lagună, îmi rezervasem o experienţă care să verifice o zicală a locului. Scria într-unul dintre ghidurile pe care le cumpărasem că oriunde ai vrea să ajungi în Veneţia, dacă întrebi un localnic despre direcţia de mers o să auzi un singur răspuns: „Sempre dritto!” Sigur, ghidul mă avertiza şi că – realmente – nu există drumuri drepte în oraş, dar recomandarea veneţienilor m-a intrigat suficient cât să încerc să o verific. Am admirat arcul elegant al noului pod, încă neinaugurat, ce urmează a lega gara de autogară, şi am luat-o uşurel la pas pe malul Canalului Grande. Am părăsit apoi firul apei, şi m-am rătăcit printre clădiri vechi şi frumoase, printre vitrinele cu măşti şi costume colorate, de un spectaculos aparte, care o să mă urmărească pentru totdeauna. Îmi pusesem în minte să ajung la Ponte Rialto, despre care auzisem, dar pe care nu-l văzusem decât de pe vas; m-am împotmolit repede pe străduţele înguste, aşa că am scos, harnică şi conştiincioasă, harta. După câteva cotituri însă, am descoperit cu stupoare un indicator care arăta o direcţie complet opusă celei pe care mi-o indica petecul de hârtie, aşa că m-am văzut nevoită să-mi arunc (în gest vehement de avangardist) broşura într-un fund de rucsac şi să urmez orbeşte sfatul veneţienilor: tot înainte! Cu uşoară strângere de inimă, recunosc, pentru că riscam, foindu-mă pe străzi la nimereală, să fiu nevoită a-mi petrece noaptea în vreun hotel de-acolo, departe de casa primitoare a prietenei care mă găzduia. Aveam însă a trăi una dintre cele mai interesante surprize ale vizitei mele pe pământ italian, pentru că, deşi eram ferm convinsă că mă îndepărtez de podul pe care îl caut, m-am trezit, după vreo două ore de încântătoare preumblare „sempre dritto”, punând piciorul pe prima treaptă a celebrului Rialto! Până la el, găsisem în cale frumoasa construcţie Teatro Italia sau alba Fondamenta de la Maddalena, dar şi Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, vizavi de Chiesa di S. Fosca. Şi odată ajunsă pe pod, am admirat de sus Veneţia în toată splendoarea ei, şi mi-am luat rămas bun la ceasul înserării, cu promisiunea unei reîntoarceri aici, însă în alte timpuri ale vieţii mele: „Mi-ai rămas datoare o plimbare în gondolă, Serenissimă Venetie!”, am şoptit încet…

Wednesday, August 20, 2008

Buongiorno, Principessa! (III)

Padova o să rămână pentru totdeauna primul mare oraş italian pe care l-am văzut. Poate mi-or fi plăcut (sau chiar or să-mi mai placă încă) altele mult mai mult, dar acesta va fi fost primul.

Se află la 20 km de Camposampiero, aşa că, înarmată cu o hartă, un aparat de fotografiat şi o pereche de ochelari de soare, m-am urcat într-un autobuz care m-a depus repede în autogara marelui oraş. Nu ştiam exact unde mă aflu, pentru că nu reuşeam să mă localizez pe hartă, însă mi-am amintit că trecusem pe lângă gară, aşa că am făcut ceva drum înapoi, ca să încep de acolo frumoasa călătorie. Eram singură, pentru că prietena care mă găzduia trebuia să-şi vadă de serviciu, aşa că, în ciuda neîncrederii ei în italiana mea (care nu e prea grozavă, recunosc), am înlăturat cu hotărâre alternativa: nu bătusem atâta cale ca să stau cuminte în casă. Iată-mă deci în faţa gării padovane, de unde se deschide Corso del Popolo, o frumoasă arteră care se continuă cu altele, în drum drept pe care-l urmăream pe hartă şi care şerpuia prin centrul istoric al oraşului şi, cu uşoare abateri într-o piaţă sau alta, mi-ar fi arătat aproape tot ce merita ţinut minte. Am tras aer în piept si am pornit.

De fapt, Corso del Popolo nu este foarte lung, ci se sfârşeşte într-un pod vechi peste Canale Piovego, la intersecţia cu Via Trieste. De acolo mai departe, Corso Garibaldi le dăruieşte elegant oraşul celor care au răbdare să-l străbată cu piciorul. Şi primul lucru pe care îl poţi vedea, imediat pe stânga drumului, este vechea Arenă Romană, în jurul căreia se ridică acum o mare de verdeaţă - Giardini dell' Arena. La intrare, am trecut pe lângă impozanta statuie a lui Garibaldi şi, pe sub bolţi frunzoase, am păşit pe pietrele antice ale romanilor; ruinele antice înconjoară spaţiul arenei, care era acum în pregătire pentru un spectacol, se pare. Am privit cu jind scaunele instalate pentru spectatori, notându-mi că un spectacol la Arene e musai de admirat altădată, dar mi-am văzut de drumul cu care-i şade călătorului bine, căci multe mai erau de vizitat. Şi tot cu ochii după vestigii romane, magazine cu reduceri, clădiri frumoase de fotografiat şi balcoane înflorite, ameţită de atâtea imagini, forme, culori şi sunete, m-am trezit în Piazza Garibaldi... „Iar Galibardi, coane Leonida?” mi-am spus în sinea mea întorcând harta pe toate părţile. Am rămas puţin pe gânduri şi am avut o bănuială: cu Garibaldi o să ne mai vedem noi. Şi aşa a şi fost – l-am regăsit dând nume de stradă, nume de piaţă, având formă de statuie, de câteva ori în oricare dintre oraşele pe care le-am vizitat, pentru că, de fiecare dată ca-ntr-un joc, îi căutam în mod special chipul sculptat şi nu mă lăsam până nu-l găseam, să-i transmit râzând salutări de la Caragiale.

Padova e un oraş plin - de pe vremurile când se temea de asedii – de ziduri. Şi porţi: unde am umblat, am numărat vreo 7. Pe una dintre ele, despre care mai auzisem şi înainte – Porta Altinate (principala ieşire orientală a oraşului vechi), am descoperit-o în Piazza Garibaldi; i-am admirat în trecere tăietura rece în piatră, rămasă nostalgic între magazine moderne şi maşini nou-nouţe. Am străbătut apoi, pas cu pas Via Carvour, iar mai departe, cu o surprindere dincolo de orice imaginaţie, am descoperit, pe Via 8 Febbraio, vechea Universitate padovană, adăpostită de Palazzo del Bo. Auzisem de această instituţie, ca de un mediu aparte în Renaştere, care acorda celor aflaţi sub oblăduirea ei o libertate de gândire puţin obişnuită. Numele lui Galileo Galilei va rămâne, de exemplu, pentru totdeauna legat de Padova, căci şi-a trăit aici cei mai frumoşi şi mai fructuoşi 18 ani de viaţă, ca profesor al acestei universităţi, ale cărei aule deveneau neîncăpătoare la cursurile sale. Clădirea veche este extraordinar de frumoasă şi am fost puternic impresionată de curtea ei veche şi de balcoanele ei înalte de lemn, unde pe timpuri forfotea mulţime de studenţi. O altă intrare aduce aminte posterităţii numele eroilor căzuţi între 1848 si 1945, iar mie mi-a servit drept lecţie frumoasă despre cum trecutul şi prezentul pot convieţui spre păstrare, şi spre înfrângerea trecerii timpului...

Abătându-mă puţin de la drumul drept, am descoperit apoi, ghidată de hartă, celebrele Piazza delle Erbe şi Piazza della Frutta, care se întind în jurul impunătoarei şi năucitoarei clădiri numite Palazzo della Ragione. Asemănătoare unei uriaşe nave, construcţia a fost cândva sediul tribunalelor oraşului; se spune despre acoperişul său că este cel mai mare dintre cele care nu au susţinere pe piloni din Europa, învelind o sală de 81 m pe 27, cu o înălţime de 27 metri. Aş fi fost curioasă să văd interiorul, pentru că ştiam şi o mulţime de alte detalii: că frescele originale care împodobeau zidurile interioare se pare că îi aparţineau lui Giotto, dar au fost distruse într-un incendiu din 1420; că se poate vedea în imensa sală un uriaş cal de lemn – copie a unei sculpturi de Donatello, precum şi un pendul al lui Foucault...

Ce faci când sunt atât de multe de văzut şi n-ai destul timp? A fost o vreme în viaţa mea când răspunsul ar fi fost unul singur: te trânteşti la pământ şi dai din picioare orăcăind, sau te sufoci de ciudă şi de neputinţă. Nu mai cred asta şi, chiar mai mult de-atât, una dintre puţinele forme de superficialitate pe care le accept cu inima uşoară este cea a excursiilor. Nu pot vedea totul, aşa că aş face bine să văd mult. Retina mea a alergat ca fulgerul pe străzile Padovei, înghesuind imagine lângă imagine, tot ce putea lua cu sine. N-am văzut interiorul Palatului... şi ce rău mi-ar fi părut dacă Padova nu ar fi fost atât de cuceritor de minunată!

Trebuie să recunosc faptul că locul cel mai frumos din Padova a fost – pentru mine, cel puţin – celebra piaţă Pratto della Valle. Poate pentru că felul în care am găsit-o a semănat cu o ieşire la lumina cea mare. Umblasem toată ziua pe străzile orasului, într-un soi de îndrăgostire înfrigurată şi fără ştire, cu inima lipită de tălpile picioarelor ce simţeau caldarâmul cald, şi cu ochii rătăcind în neştire. Începusem să mă obişnuiesc şi să îndrăgesc tăietura îngustă a străzilor, care doar ici-colo dădeau loc soarelui să atingă pământul. Întregul drum pe care îl străbătusem, cu priviri grăbite aruncate pe hartă din timp în timp, se dovedise o întinsă pietonală care se sfârşea brusc într-o uriaşă deschidere de 90.000 de metri pătraţi, lăsându-mă cu gura căscată în faţa celei mai mari pieţe a Italiei (şi una dintre cele mai mari din Europa). Iar panorama era incredibilă! Insula Memmia este astăzi un parc eliptic, împărţit proporţional de două diagonale largi care se intersectează în centru, continuate spre exterior de poduri de piatră ridicate peste un canal cu apă care încinge spaţiul verde al pajiştii, şi pe marginile căruia, înălţate în piatră, se înlănţuie două şiruri de statui care adună 78 de figuri de marcă ale Padovei. Conform primului regulament emis în 1776 cu privire la realizarea statuilor, era interzisă sculptarea unor personalităţi încă în viaţă pe atunci, precum şi cea a sfinţilor, iar condiţia fundamentală era ca activitatea celor reprezentaţi să fi avut legătură cu viaţa oraşului. Pe una din laturile uriaşei pieţe se ridică excepţional de frumoasa clădire numită Loggia Amulea, în faţa căreia străjuieşte Dante, iar în partea opusă, traversând parcul, călătorul rătăcitor găseşte adăpost sub aripa Sfintei Giustina, a cărei biserică – una dintre cele mai mari ale întregii creştinătăţi, îşi justifică pe deplin dimensiunile prin vecinătatea cu măreaţa piaţă. Şi de acolo, urmând ceva străduţe ferite, pasul meu obosit s-a oprit în faţa Bisericii Sfântului Antonio, pentru ca trupul meu să-şi plece fruntea întru linişte. Acolo, în piaţă, am recunoscut statuia ecvestră a lui Gattamelata, ridicată în bronz de Donatello, în jurul căreia uguiau zeci de porumbei...

Drumul de întoarcere a fost o nesfârşită expirare, pentru că am avut senzaţia că uitasem, în ziua aceea, nu doar să mănânc şi să beau apă, dar şi să respir. Crescuse linişte în mine şi acum o ascultam, uşor legănată de mişcările autobuzului, iar zgomotul din jur se lăsa alungat de şoaptele care-mi spuneau: „Am văzut Il Pratto. M-a binecuvântat Il Santo.” Aşa le spun oamenii locului, fără alte explicaţii, iar dragostea mea pentru lucruri care îşi păstrează unicitatea s-a împlinit din darul padovanilor.

Tuesday, August 19, 2008

Buongiorno, Principessa! (II)

Campisampiero. Odată ce m-am văzut debarcată la aeroportul din Treviso, drumul mi s-a deschis către un oră;el numit Camposampiero, aflat în provincia Padova, regiunea Veneto. Şi după o călătorie de vreo jumătate de oră cu motocicleta unui amic (prima mea „cursă" motociclistică, de altfel), am înţeles cu adevărat ce înseamnă farmecul orăşelelor mici din ţările civilizate. Este vorba despre oaze de linişte, în care locuitorii beneficiază în acelaşi timp de toate avantajele civilizaţiei: străzi şi căi de acces impecabile, magazine de toate soiurile şi mărimile, extrem de multe bănci, spital mare, deplasare obligatoriu mecanizată (cu bicicleta, cu maşina personală sau cu mijloace de transport în comun curate, cu locuri pentru toţi călătorii şi cu aer condiţionat), dar şi cu parcuri frumoase pentru preumblare.

Deşi nu există documente care să-i ateste oficial înfiinţarea, Camposampiero este fără nicio umbră de îndoială o aşezare de origine romană, mărturie fiind numeroasele descoperiri arheologice aduse la lumină de-a lungul timpului. Orăşelul se va dezvolta însă cu precădere în Evul Mediu, când se dovedeşte punct strategic, datorită aşezării pe axa Padova-Bassano care se intersectează cu ruta dinspre Noale. Era iniţial o cetate-castel dotată cu propriile ziduri de apărare, înconjurată de şanţuri cu apă, alimentate de un afluent al fluviului Vandura. Dispozitivul era asemănător cu cel din localitatea Noale, cel ale cărui rămăşiţe au fost mai bine conservate, putând fi observate chiar si astăzi. După o perioadă înfloritoare sub puterea Veneţiei (începând cu 1405), este incendiat în 1513 de spaniolii care tulbură relativa linişte câştigată sub oblăduirea mândră şi vigilentă a "leului din San Marco". Momentul poate fi considerat începutul declinului, ce va continua până la distrugerea completă în 1700; ultimul zid dispare în 1841. Structura vechiului oraş medieval poate fi însă perfect intuită observând Camposampiero din înalt, fiind suficientă urcarea în unul dintre cele două turnuri care rămân nobile vestigii ale trecutului. Şi peste toate se aude cântec frumos de clopote, anunţând din timp în timp că totul trece.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult în micile aşezări venete a fost mulţimea de vestigii istorice sau de monumente masive pe care le adăposteau, oricât de măruntă şi de puţin numeroasă e comunitatea. Printre cele mai cunoscute obiective de văzut în Camposampiero trebuie menţionate cele pe care italienii de aici le numesc "sacri luoghi antoniani", sfinţite de prezenta Sf. Antonio. Astfel, Santuario del Noce este ridicat pe locul unde odată se înălţa nucul sub care omul sfânt îşi ţinea predicile, sau Chiesa di San Giovanni Battista - în care se spune că acesta ar fi avut celebra viziune cu pruncul Iisus. Alături de aceste locuri sfinte, Camposampiero are încă trei biserici (San Pietro, San Marco şi Santa Maria Assunta), dar şi mult îndrăgita Chiesetta della Madonna della Salute, numită astfel în urma epidemiei de holeră din 1836, pentru ispăşire. Primăria Camposampiero este adăpostită sub acoperişul unei construcţii medievale numite Palazzo Tiso, altădată parte integrantă a castelului puternic fortificat, protejat de ziduri groase, şanţuri adânci de apă, poduri cu lanţuri - ce se ridicau în vremi de primejdie. A rămas astăzi o clădire veche încă frumoasă şi crenelată, simplă şi severă, în faţa căreia se deschide o piaţetă pe care miercurea o umplu comercianţii călători, căutători ai zilelor de "mercato". Construcţia se pare că a fost ridicată în 1085 şi aparţinea unei familii nobiliare guelfe, care a dat si numele localităţii. Clădirea este întregită pe una din laturi de Turnul Oraşului sau - cum mai e numit - Torre della Rocca. Aspectul său auster este poate elementul cel mai evident antic, cel datorită căruia călătorul se simte purtat în timp, la momentul ridicării edificiului defensiv. Câţiva paşi mai încolo, acelaşi călător găseşte Turnul Orologiului, care veghează drumul pe care se poate apuca spre Padova. Odinioară, aici se înălţa una dintre porţile oraşului.

În mijlocul atâtor minunăţii, umblam mirată printre urme de romani, căscând ochii şi gura la toate cele vechi, când ochii mi-au picat pe un bileţel lipit pe un stâlp nou de beton, şi am citit cu surprindere: "Caut gazdă!"... Şi nu m-am putut opri să mă gândesc: ce simt astăzi italienii asaltaţi de români (mai mult sau mai puţin civilizaţi şi cinstiţi) seamănă oare cu ce ar fi simţit romanii dacă i-ar fi invadat dacii lui Zamolxe?

Buongiorno, Principessa! (I)


În vacanţa de vară am zburat pentru prima dată cu avionul. Trec peste faptul că am o vârstă „respectabilă” şi probabil ar trebui să mă simt prost declarând acest lucru... dar dacă le-aş fi trăit pe toate până acuma, mai aveam doar amintiri de depănat şi nimic altceva de experimentat şi de bucurat. Uneori mi se pare că, în aceeaşi măsură în care ar fi trebuit să lupt pentru a-mi prelungi în timp copilăria, tot astfel ar trebui să amân cât mai mult în viaţa mea anumite experienţe, până când maturitatea să-mi dea posibilitatea să le simt din plin şi să le apreciez, fără ca blazarea să-mi devalorizeze surpriza şi încântarea. Şi de fiecare dată când se întâmplă în viaţa mea lucruri pe care ceilalţi le iau "de bune", eu îmi preţuiesc înzecit fericirea.

Călătoria a început frumos cu un taximetrist care mi-a urat "Cer albastru!", pentru că aşa îi spusese odată un pilot că ar fi urarea tradiţională între "specialişti". Aşteptarea în aeroport mi-a părut mai scurtă decât anticipasem, pentru că aveam la mine ceva de citit, iar din timp în timp mai suna câte o prietenă cu lămuririle de rigoare si cu explicaţii detaliate despre ce e de făcut prin aeroporturi, sau doar aşa, "de verificare", să se asigure că nu mi-am pierdut firea sau simţul umorului pe drum. Odată urcată în avion, mi-am căutat cu înfrigurare loc la geam, şi după o domoală "preumblare" pe pistă, inima mea şi-a suspendat bătăile, căci aparatul a atins în câteva secunde o viteză incredibilă şi s-a desprins uşor de sol: îmi fugise pământul de sub picioare. Apoi, lunecând încet, pasărea s-a răsucit elegant în aer şi am avut, aproape palpabil, sentimentul că lumea mea se făcuse concavă, întorcându-se spre mine să-şi ia rămas bun. Şi totul a început să-şi preschimbe înfăţişarea, micşorându-se. Norii sunt alţii văzuţi dinspre cer - la un moment dat zăceau imobili, ţintuiţi pe faţa pământului, şi soarele pare şi el altul, uriaş şi mult mai strălucitor deasupra frunţii. Pe măsură ce mă ridicam spre cer, spaţiul atât de familiar al lumii mele se transforma, reducându-se la esenţe - pe care până atunci doar le bănuisem închipuindu-mi-le în vis: sclipiri de case cu acoperişuri lucitoare, şerpuiri uriaşe de ape, cu vase plutinde ca cioturi în derivă. Totul se învăluia uneori într-o pâclă alburie, translucidă, în care din timp în timp se topeau munţii - împăduriţii care, văzuţi de sus, păreau o cuvertură aruncată dezordonat peste lume. Din loc în loc, grupuri de case, ca nişte inimi asimetrice, felurite, care însă pulsau identic, ritmic, şi cărora le percepeam bătăile regulate urcând până la mine.

Şi dintr-odată, privirii mele i s-a deschis, dăruindu-i-se, o mare: albastră-albastră, uriaşă ca cerul din care tocmai veneam, cu fâşii enorme de uscat decupat în întinderea ei, şi cu săgeţi albe şi iuţi de şalupe. De nicăieri, într-o străfulgerare, am avut revelaţia relativităţii: de când eram în avionul acela, lumea se răsucise şi se transformase ca ieşită dintr-un cocon, tot ce ştiam mare se făcuse minuscul, şi cerul de departe-mi dăduse voie sa-l ating cu fruntea, iar timpul îşi rupsese eternul ritm, pentru că ajunsesem la destinaţie după două ore în care inima mea nu bătuse decât o uriaşă unică dată! Până si eu eram alta: copilul din mine păşea pentru prima dată în ţara lui Cezar.

Labels

advertising (16) Asia (2) Atena (1) Austria (7) avioane (8) balet (1) banc (6) BlueMoon (39) Bucureşti (32) Bumblebee (8) călătorii (27) cartea-de-pe-luna (14) Cehia (3) Christmas (34) circ (4) Citatepedia (2) concert (34) concurs (4) Constanța (1) contra-curentului (71) Corfu (2) Creta (2) dans (11) de-altii (16) dieta (1) dinozauri (1) dinVis (9) doctorat (42) documentar (19) dragoste (8) drinks (4) etnii (14) Europa (19) Facebook (18) filme (39) finanțe (1) flori (6) flybaboo-paravion (3) Franţa (1) friends (31) funninesses (38) gând (58) Germania (1) Google (16) Grecia (11) home (6) iarna (30) inceputuri (37) Irlanda (3) Israel (1) Istanbul (4) Italia (8) julls' kitchen (14) keywords (20) leapsa (2) lecturi (49) Londra (1) lookback (42) masini (10) meeting-people (8) metanoia (3) MirceaBadea (7) moft (10) Monaco (1) music (122) Netherlands (1) NewYear (14) Nisa (1) P&R (1) Palestina (1) perfume (3) photos (92) pictura (3) politics (35) Polonia (1) Portugalia (2) primavara (29) Romania (77) Rusia (1) Salonic (1) Santorini (3) sea (3) She (134) SMURD (2) Sofi (1) Spania (2) sport (3) StarStuff (8) SUA (1) super-stitii (7) teaching (54) teatru (14) thankyou (52) Thassos (3) toamna (15) Turcia (4) Twitter (2) Ungaria (2) vara (10) verba (3) video (1) worldwelivein (49) Ziua Nationala (9)